Comoara

Am fost stejarul falnic cu nimbul de lumină
ce stăruia-n flămânda deschidere spre rai,
miracolul vieţii, misterul din stamină,
un freamăt, o chemare, o fugă din serai.

Nebuna clipă frânge coloana infinită,
clepsidra-şi trece timpul părând că stă în noi,
o inimă-n zig-zag-uri pulsează obosită,
în viaţa zbuciumată şi învelită-n ploi.

Un evantai de gânduri se unduie-n derivă,
te zvârcoleşti în neguri cu ape spumegând,
se-mbină neputinţa cu patima nativă,
culoarea-n curcubeie se-nşiruie în gând.

E linişte domoală, apoi se răzvrăteşte;
tot ce-ai clădit se scurmă, se năruie-n abis
ai vrea s-opreşti dezastrul, mânia ta sporeşte,
te-mbată, te coboară, sau urci spre paradis.

În urmă-i e bilanţul: materia s-a dus,
o trudă de-o viaţă ţesută-n armonie;
când tremură balanţa şi bate spre apus,
copiii sunt comoara, speranţa-i încă vie!