Filed under: Uncategorized | 1 comentariu »
Casă pustie-
fulgii de nea s-aşază
în toată curtea
*
Curtea bunicii -
doar fulgii de zăpadă
se prind în horă
Filed under: Poeziile mele | Lasă un comentariu »
La tine mi-e totul, las şoapte să zboare,
Atinge-le dulce să -mi fie chemare.
Mă caut în tine pierdută–n atingeri,
Despică-mi cununa desprinsă de ingeri.
La tine mi-e setea, fiorul, dorinţa
Adapă-mi grădina, sporeşte-mi credinţa,
Mă simt într-o toamnă de ploaie sedusă,
Atârn netrăirea-n durere ascunsă …
Mi-a nins aşteptarea cărare pustie,
Amestec cu gânduri nestinsa-mi robie,
Culeg nestemate din poarta tăcerii,
Sădind în mesteceni însemnele mării.
Alături de flăcări un suflet s-aşează,
Acopăr cu stele dureri ce veghează,
Mă mângâi cu restul de dor drămuit
Respirând aşteptarea în timpul oprit.
La tine mi-e totul – un gând priponit…
Filed under: Poeziile mele | Lasă un comentariu »
Filed under: Uncategorized | Lasă un comentariu »
Singurătate -
doar vârtejul de frunze
intră pe uşă
Filed under: Uncategorized | Lasă un comentariu »
Cu sufletul în palme sfidezi necunoscutul,
din cioburi sfărâmate înmuguresc noi visuri,
când asfinţitul cerne în astre paradisuri,
te contopeşti cu zorii şi depeni începutul.
Un ″nu″ şoptit rosteşte şi golul din odaie,
un ″nu″ imens pluteşte pe şiruri de lumină,
doar toamna obosită culorile-şi anină
şi-mbracă în rugină a timpului văpaie.
O stâncă neclintită în negurile albastre,
nici vântul n-o doboară, nici ploile cernite,
să stăpâneşti chemări adesea poleite,
tentaţii-amăgitoare, ademeniri nefaste.
Să dăruieşti iubirea e artă şi credinţă,
în nebunii şi lacrimi, trăiri şi bucurie,
cu sufletul în palme, desfăşurat să scrie
în paginile vieţii, senin şi suferinţă.
10 octombrie 2009
Filed under: Poeziile mele | Lasă un comentariu »
Bufniţă cântând -
bătrâna gârbovită
asmute câinii
Filed under: Uncategorized | Lasă un comentariu »
Filed under: Uncategorized | Lasă un comentariu »
Un metronom e viaţa în crudă sacadare,
Cu griji, nevoi şi rate la creditul din cont,
Un loc de muncă sigur e bucurie mare,
Ce vremuri, Doamne Sfinte, apar la orizont!
Mă sfâşie tristeţea şi mă cuprinde-n noapte,
În valuri de lumină cu ritm copleşitor,
O gheară de-ntuneric şi palidele şoapte,
A lumii nepăsare în strai prevestitor.
Ce vremuri, ce trăire fusese hărăzită
Să o petrecem astăzi, să fim ce n-am mai fost,
Nişte roboţi, programe, pedeapsă ori ispită,
Ne-au defrişat mai marii tristeţea – fără rost.
Un metronom, atât doar, un mecanism cuminte,
Aceeaşi rătăcire, acelaşi coridor,
Muncim să plătim rate, utilităţi, morminte,
Ori soarta ne trimite departe de popor…
Cu lanţuri grele, astăzi, dorinţa e ucisă
Şi ziduri pustiite ne macină abisul
Ce vremuri, Doamne Sfinte, închiderea promisă,
Se-apropie sfârşitul sau vine paradisul?
Filed under: Poeziile mele | 1 comentariu »